În primul rând, sunt puține situații în care recomand cu adevărat retestarea genetică.
De cele mai multe ori, mă confrunt în practică cu reevaluarea variantelor cu semnificație incertă (VUS), ceea ce este nu este un nou test, ci o reinterpretare a datelor deja obținute, în lumina celor mai recente cunoștințe științifice, așa cum am discutat în articolul anterior ”Ce înseamnă o variantă cu semnificație incertă (VUS) într-un test genetic?”.
Totuși, există câteva contexte clare în care retestarea poate aduce informații suplimentare sau chiar un diagnostic care fusese ratat inițial. În practica medicală, mă gândesc la retestare doar atunci când există argumente solide — clinice sau tehnice — care justifică această decizie. Testarea genetică este un pas important în clarificarea unui diagnostic sau în evaluarea riscurilor ereditare. Dar ce se întâmplă atunci când apar întrebări noi după testare? Sau când tehnologia evoluează?
Iată câteva dintre situațiile cu care eu m-am confruntat în practica clinică în care poate fi justificată retestarea genetică:
Testul inițial a fost limitat tehnologic
Multe teste genetice efectuate în urmă cu câțiva ani au folosit metode precum secvențierea Sanger sau paneluri restrânse de gene, care analizau doar o parte limitată din informația genetică. Astăzi, tehnologiile moderne (NGS – Next Generation Sequencing) permit o analiză mult mai amplă și precisă, cu un randament diagnostic semnificativ mai mare.
În unele cazuri, testarea începe în mod intenționat cu o metodă mai ieftină sau mai specifică, cum ar fi:
- cariotipul, în suspiciuni de anomalii cromozomiale,
- MLPA pentru gena PMP22, în evaluarea neuropatiei Charcot-Marie-Tooth,
- sau MLPA pentru DMD, în suspiciuni de distrofie musculară Duchenne/Becker.
Aceste metode sunt utile ca prim pas, dar pot rata alte tipuri de variante genetice relevante (ex: variante punctiforme sau variante patogene în alte gene, modificări patogene sub limita de detecție a testlui).
În absența unui diagnostic clar, se justifică retestarea cu metode mai complexe, precum paneluri extinse, WES sau WGS, chiar testarea trio – adică analiza genetică realizată simultan pentru pacient și pentru ambii părinți biologici.
Testarea în trio oferă un context mult mai precis pentru interpretarea variantelor identificate:
- permite identificarea rapidă a variantelor de novo (modificări genetice apărute spontan la copil, care nu sunt moștenite),
- ajută la stabilirea caracterului moștenit al unei variante și corelarea acestuia cu tabloul clinic,
- reduce semnificativ numărul de variante „neclare”, prin excluderea celor comune părinților sănătoși.
Această abordare este standard în cazurile de boli rare, întârziere de dezvoltare, tulburări neurologice sau sindroame genetice complexe fără diagnostic anterior.
Rezultatul anterior a fost „neconcludent” (VUS), iar metodele de reinterpretare nu aduc clarificare
În cazul în care un test genetic a identificat o variantă de semnificație incertă (VUS), primul pas este întotdeauna reinterpretarea rezultatului, conform celor mai recente criterii ACMG și în corelație cu tabloul clinic și istoricul familial.
Însă atunci când reinterpretarea nu aduce un răspuns clar, iar varianta suspectă rămâne clasificată ca „incertă”, se poate lua în considerare retestarea sau completarea investigației prin metode complementare, precum:
- Testare funcțională – pentru a evalua impactul direct al variantei asupra activității proteinei (dacă există un model disponibil);
- Analiza ARN (transcriptomică) – utilă mai ales pentru variante intronice sau la granițele exonilor, care pot afecta splicingul genic;
- Testare epigenetică – mai rar folosită, dar relevantă în anumite sindroame genetice asociate cu metilare anormală (ex. sindroamele de imprimare genomică);
- Re-testare într-un laborator diferit, folosind o tehnologie sau platformă alternativă;
- Extinderea investigației către membri ai familiei – pentru a verifica segregarea variantei cu boala (acolo unde este posibil).
Aceste metode sunt alese individualizat, în funcție de contextul clinic, suspiciunea diagnostică și disponibilitatea tehnică.
Ce NU înseamnă retestarea genetică?
Retestarea genetică nu înseamnă simpla repetare a testului din dorința unei „a doua opinii” sau din nesiguranță, în lipsa unui motiv medical clar.
În absența unei modificări clinice sau a unui context nou, repetarea testului poate să nu aducă informații suplimentare.
În multe situații, reinterpretarea rezultatelor existente — pe baza criteriilor ACMG actualizate sau a evoluției cazului — este mai valoroasă decât reluarea testării.
Retestarea genetică este o decizie medicală, nu una emoțională.
Se indică doar atunci când există argumente obiective: o suspiciune diagnostică clară, noi simptome, tehnologii mai avansate sau neclarități care nu pot fi rezolvate prin reinterpretare.
Dacă ai făcut un test genetic în trecut și nu ai înțeles rezultatul sau te întrebi dacă este cazul să îl repeți, discută cu un specialist în genetică medicală.
O opinie informată face diferența între anxietate și claritate.